Iobăgia a fost sistemul în care țăranul era legat de pământ și de stăpânul acestuia, obligat să muncească pentru el și să-i plătească dări, fără libertatea de a pleca oricând. Desființarea ei a fost un proces lung, desfășurat pe etape și în ritmuri diferite în Țările Române, în Transilvania și în restul Europei. Pașii de mai jos oferă un fir roșu pentru cei care vor să înțeleagă temeinic acest subiect, de la manual până la un referat.
Pasul 1: stabilește despre ce iobăgie vorbești
Primul lucru de făcut este să nu amesteci regiunile. Termenii diferă: în Transilvania, sub administrație habsburgică și cu nobilimea maghiară în fruntea provinciei, se vorbește despre iobăgie. În Țara Românească și în Moldova, cuvintele folosite erau rumânie (în Muntenia) și vecinie (în Moldova), pentru țăranii legați de moșie. Ele nu erau identice, dar aveau în comun lipsa libertății de mișcare.
Prin urmare, fiecare întrebare de test care spune „desființarea iobăgiei” cere întâi o precizare: unde și în ce epocă.
Pasul 2: află prima etapă, cea personală
- În Țările Române, domnitorul Constantin Mavrocordat a desființat rumânia în Țara Românească (1746) și vecinia în Moldova (1749). Țăranul a primit libertatea personală, deci putea pleca de pe moșie, dar obligațiile de muncă și dările, adică claca și zeciuiala, au rămas.
- În Transilvania, după marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan, în 1784, împăratul Iosif al II-lea a emis în 1785 un patent prin care iobagii căpătau libertatea personală. Nobilimea a rezistat, iar o parte din măsuri au fost slăbite după moartea împăratului.
Observă diferența: libertatea personală nu însemna independență economică. Un țăran putea fi „liber”, dar trăia în continuare pe pământul altuia, lucrând pentru el.
Pasul 3: urmărește a doua etapă, cea a pământului
Adevărata schimbare pentru sat a venit când țăranii au primit și dreptul de a deține pământ. În Imperiul Habsburgic, obligațiile feudale au fost abolite prin legile din 1848, în contextul revoluțiilor, iar în anii următori au fost reglementate despăgubirile și suprafețele care rămâneau țăranilor. În Principatele Române, ordinea a fost alta: după încercările din 1848, legea rurală din 1864, dată în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a pus capăt clăcii și a împroprietărit foști clăcași, însă cu loturi adesea prea mici pentru nevoile unei familii.
Un material mai larg despre cum a explodat tensiunea socială în lumea satului, folosit adesea alături de acest subiect, este cel despre marea răscoală țărănească din 1907, care arată ce a rămas nerezolvat după reformele secolului al XIX-lea.
Pasul 4: înțelege cum arăta viața satului înainte și după
În practică, diferențele se vedeau în lucruri mărunte. Înainte, țăranul trebuia să aibă permisiunea stăpânului pentru a se muta, pentru a-și căsători copiii în alt sat sau pentru a-și vinde produsele. Zilele de muncă pe moșia boierului se socoteau după obiceiuri, iar nerespectarea lor aducea pedepse. După reforme, relația a devenit una contractuală, cel puțin pe hârtie.
- Familia putea alege unde să locuiască și cu cine să se învoiască.
- Țăranul își putea vinde produsele fără aprobare, deși rămânea la mila arendașului și a prețurilor.
- Copiii puteau merge la școală, în măsura în care existau școli sătești.
- Dările către stat rămâneau, iar poverile fiscale au continuat să apese asupra satului.
Concluzia istoricilor este nuanțată: schimbările au deschis calea unei societăți mai libere, dar sărăcia și dependența de moșier nu au dispărut peste noapte.
Un exemplu simplu ajută. Un sătean din Muntenia, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu mai putea fi vândut odată cu moșia, dar tot trebuia să dea zile de clacă și o parte din recoltă. Un gospodar de după 1864 putea, în principiu, să-și lucreze doar propriul lot, însă dacă lotul era mic, ajungea să ia pământ în arendă sau să muncească în dijmă, deci o dependență nouă o înlocuia pe cea veche. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale subiectului: eliberarea juridică a mers adesea mai repede decât eliberarea economică.
Pasul 5: vezi efectele asupra statului și economiei
Pe de o parte, desființarea servituților a creat o piață a muncii și a pământului, pe care s-au dezvoltat agricultura de export și, ulterior, comerțul cu cereale. Pe de altă parte, parcelarea excesivă și lipsa uneltelor moderne au ținut multe gospodării la limita subzistenței. Statul a câștigat contribuabili direcți, iar elita politică a început să ia în calcul „problema țărănească” ca temă permanentă a dezbaterii publice.
Pentru a lega acest capitol de revoluția care a ridicat prima dată în față programul social, merită parcurs și articolul despre revoluția de la 1821, unde cererile împotriva abuzurilor boierești sunt prezente de la început.
Pasul 5 bis: verifică ce spun sursele vremii
O etapă pe care mulți o sar este lectura unui document din epocă. Patentul lui Iosif al II-lea, pravilele domnești sau relatările călătorilor străini arată cum vedeau contemporanii situația. Fii atent la cine scrie: un funcționar imperial, un boier, un preot sau un țăran spun lucruri diferite despre același fenomen. Compară cel puțin două perspective înainte să tragi o idee generală.
Atenție și la cifre. Procentele, suprafețele și numărul familiilor care au primit pământ diferă de la un autor la altul, deci e mai bine să formulezi prudent („mii de familii”, „o parte importantă a țărănimii”) decât să lansezi numere exacte pe care nu le poți verifica.
Pasul 6: formulează un răspuns complet
La o lucrare scrisă, un răspuns bun are patru elemente: contextul (ce era iobăgia), măsurile (cine, când, cu ce conținut), limitele (ce a rămas neschimbat) și efectele (pentru țărani, pentru proprietari, pentru stat). Dacă ai spațiu, adaugă o comparație între Transilvania și Principate, deoarece diferența de ritm arată că „modernizarea” nu a fost uniformă.
Pentru cititorii care vor să parcurgă mai multe subiecte din aceeași familie, publicația CronicaPlus păstrează explicații despre reformele și mișcările sociale ale secolului al XIX-lea, grupate pe epoci.
